CADRUL ISTORIC

Locuitorii comunei Albac fac parte dintr-o masă compactă de oameni cărora li se spune „moţi” Departe de lumea dezlănţuită, adăpostiţi sub poalele munţilor şi protejaţi de păduri, moţii s-au născut, au crescut şi au trăit de sute de veacuri înfrăţiţi cu natura şi neclintiţi ca stâncile. Istoria consemnează că moţii se trag din celţi. Celţii făceau parte din grupul popoarelor de limbă indo-europeană, care formau în mileniul I î.e.n., majoritatea populaţiei de pe teritoriile de azi ale Franţei, Belgiei, Britaniei, Irlandei, nordul Spaniei şi nordul Italiei. Celţii, în timpul lor de glorie, populau şi regiunea cursului superior şi mijlociu al Dunării. Unii dintre ei s-au aşezat pe teritoriul actual al României. Cei care au intrat în masa strămoşilor noştri au fost asimilaţi, dar celţii care au ajuns în Apuseni şi-au păstrat multă vreme caracterele specifice, datorită aşezării izolate.

Ajungând până la gurile Dunării, romanii au adus formele lor de civilizaţie în rândul populaţiei, implicit a celţilor, pregătindu-i pentru romanizare. Analizând documentele istorice, suntem încredinţaţi că locuitorii Albacului au o origine mai veche de 2000 de ani. Faptul că moţii şi-au păstrat obiceiul strămoşesc de a purta părul lung şi împletit în plete, le-a atras şi numele de „ţopi” (adică oameni cu plete).

Moţii s-au ocupat în decursul veacurilor cu executarea obiectelor din lemn, cu pregătirea lemnului pentru construcţii, pe care le-au purtat apoi la câmpie, schim- bându-le cu cereale sau cu bani. Femeile şi copiii au crescut animale şi au obligat pământul sterp să producă ceea ce putea fi semănat sub poalele acestor munţi. În serile lungi de iarnă, femeile torceau, ţeseau şi coseau haine din cânepă şi lână pentru toţi membrii familiei, în timp ce bărbaţii pregăteau ciubărele, şindrilele, doniţele şi fluierele cu care trebuiau să pornească în primăvară spre câmpie.

După ocuparea Transilvaniei de către Curtea Regală din Budapesta, moţii şi-au continuat aceste îndeletniciri, deoarece Ungaria nu cunoştea valoarea munţilor şi a dat drept juridic asupra pădurilor care aparţineau domeniilor: Zlatna, Gilău, Călăţele şi Trascău. Moţii nu erau constrânşi la munci obligatorii, ducându-şi viaţa ca şi înainte şi plătind doar unele dări episcopului.

Mai târziu, Imperiul Austriac a dat de înţeles moţilor că noua orânduire cunoştea valoarea munţilor, atât în privinţa pădurilor cât şi a bogăţiilor subsolului, fapt pentru care populaţia este supusă unor munci grele şi i se ia libertatea avută până atunci. Intensificarea mineritului în domeniul Zlat- nei a provocat o serie de noi sarcini, munci suplimentare pentru tăiatul şi căratul lem-nelor, arderea cărbunilor, construcţia de topitorii, etc. Se impun restricţii în folosirea pădurilor şi a păşunilor. În 1775 se schimbă regimul de obligaţii convertite în bani, creşte robota iobăgească, aceasta trebuind sa fie răscumpărată în bani. Darea se ridică la peste 23000 de florini pentru domeniul Zlatnei, precum şi alte obligaţii faţă de co-mitat, cum erau cărăuşiile şi întreţinerea drumurilor.

Psihologia moţilor de pe Arieşul Mare precum şi puterea lor de a înţelege nedreptăţile, au dus la răzvrătiri în toţi

Munţii Apuseni şi până în Maramureş. Când mergeau cu lemne la câmpie, moţii stăteau de vorbă cu ţăranii de acolo şi cunoşteau ce se întâmplă în tot imperiul. Aflau despre mişcările contra orânduielii feudale, fapt pentru care autorităţile administrative au raportat Curţii Imperiale de la Viena că : „s-ar putea întâmpla ca ţara aceasta să ia foc într-o clipită şi să se prefacă în cenuşă”

Îndrumarea revoluţionara a moţilor de pe Arieşul Mare şi chiar de pe câmpie, a fost luată de Horea. Vasile Nicola, zis Horea, s-a născut în anul 1730, în comuna Albac, cătunul Fericet, probabil aproape de Anul Nou, fiindcă obiceiul locului era să se dea prenumele noului născut după cea mai apropiată sărbătoare (aici Sfântul Vasile). S-a căsătorit cu Ilina din Calata şi a avut doi copii: Ion, născut în 1765 şi Luca, născut

în 1768. Ca fizic, Horea era de statură mi-jlocie, slab la corp, dar iute la muncă şi în mişcări. Avea o privirea pătrunzătoare, era gânditor, prevăzător şi calculat în tot ce făcea. Dovedea perseverenţă în acţiuni şi o inteligenţă sclipitoare.

Încă înainte de răscoală, moţii aveau diferite centre unde se întâlneau, pentru a nu fi prinşi de către jandarmeria imperială. Printre astfel de centre amintim: vârful Fericetului, primăria din Albac, casa lui Ioan Oarga, zis Cloşca, din comuna Cărpiniş. Reprezentaţii moţilor s-au dus de mai multe ori la Viena pentru a cere dreptate. Începând cu anul 1779, Horea pleacă de trei ori la Viena, însoţit de Cloşca şi de primarul Todea Dumitru din Albac. Delegaţii mergeau pe jos câte 32 de zile până la Viena şi alte 32 de zile la întoarcere.

După a treia delegaţie primită de împărat la Viena, situaţia a devenit şi mai încordată în raporturile dintre ţărani şi nobilime. Deşi Horea a înţeles că nu poate ajunge la nimic bun din aceste călătorii, a plecat totuşi din nou spre Viena, în noiembrie

1783, însoţit de un grup de moţi. Au ajuns la Viena pe 24 decembrie 1783 şi au rămas până în martie 1784 pentru că împăratul era plecat la Roma într-o vizită. Pe 1 aprilie

1784, împăratul a primit delegaţia, l-a re-cunoscut imediat pe Horea şi şi-a arătat nemulţumirea că situaţia sărăcimii din Transilvania nu s-a schimbat, deşi el dăduse o mulţime de dispoziţii în acest sens. S-a arătat impresionat de starea nenorocită a ţăranilor români din Transilvania, care erau chinuiţi şi copleşiţi de nedreptate.

După plecarea delegaţiei, Horea a mai rămas la Viena până pe 13 aprilie 1784, pentru că împăratul i-a cerut să revină singur şi au stat de vorbă într-o formă secretă. Imediat ce a sosit de la Viena, Horea a plecat la Cărpiniş, unde urma să se ţină o consfătuire în casa lui Cloşca. A arătat tuturor ordinele şi dispoziţiile date de curtea imperială, dar au rămas secrete câteva lucruri pe care Horea le-a discutat cu împăratul la ultima lor întâlnire. Cu toţii ştiau că autorităţile şi nobilimea refuzau să îndeplinească poruncile sosite de la curtea imperială în favoarea sărăcimii.

După informaţiile date de Horea, ceilalţi i-au povestit ce se întâmplase în Munţii Apuseni în lipsa lui. Fuseseră împuşcaţi câţiva informatori ai nobililor şi fuseseră ucişi câţiva nemeşi care terorizau sărăcimea. Cloşca l-a informat pe Horea despre situaţia moţilor băgaţi la închisoare, învinuiţi pentru mişcarea de protest din târgul de la Cîmpeni. Împăratul trimisese ordin de eliberare a încarceraţilor dar înalţii conducători nu recunoşteau că au primit acest ordin. Atunci Horea i-a dat lui Cloşca un alt ordin de eliberare, primit în ultima audienţă pe care o avusese la împărat. Înalţii conducători s-au mirat că a ajuns acest act în mâna iobagilor, dar nici atunci nu au dat dispoziţii să fie eliberaţi oamenii. În seara acelei întâlniri

s-a hotărât ca să fie desemnaţi câţiva moţi care să plece pe Câmpia Transilvaniei şi în alte puncte principale, să informeze ţăranii asupra evenimentelor care s-au întâmplat şi să îi sfătuiască să fie gata de acţiune. Curtea imperială de la Viena dăduse o dispoziţie care permitea iobagilor să se înscrie în regimentele statului. Mulţime de iobagi s-au înscris, dar nobilimea, simţindu- se ameninţată, a oprit aceste înscrieri şi a cerut curţii imperiale anularea acestui ordin. În situaţia la care se ajunsese, Horea a vrut să vadă până la ce grad se poate ridica conflictul social din Transilvania. Pentru că împăratul nu a anulat ordinul de înscriere a iobagilor în regimentele statului, Horea a trimis pe Crişan la târgul de la Brad cu misiunea de a anunţa satele de acolo să se adune la Mesteacăn, pentru a merge cu toţii să se înscrie în armată. Acest fapt contribuia la măsurarea puterilor dintre ţărani şi nobilime şi se verifica mobilizarea în vederea încleştării care se planificase la începutul anului viitor.

În ziua de 28 septembrie 1784, la târgul săptămânal de la Brad, Crişan a anunţat că, în prima duminică, din fiecare sat să se prezinte un grup de bărbaţi la biserica din Mesteacăn, unde li se vor aduce la cunoştinţă poruncile împăratului în legătură cu înscrierea în regimentele grănicereşti. Înştiinţarea s-a răspândit şi în Zarand şi în sectorul Abrudului. În ziua de 31 octombrie 1784 au fost prezenţi la adunare majoritatea ţăranilor din sectoarele anunţate, iar preotul din localitate a binecuvântat adunarea. Gheorghe Crişan a arătat ţăranilor ordinul împăratului şi i-a informat pe cei prezenţi că orice ţăran înscris nu va mai sluji nobililor ci numai împăratului. Tot Crişan i-a anunţat că a doua zi se vor întâlni în satul Curechi, de unde vor pleca cu toţii spre Alba —Iulia. În acest timp, Horea şi Cloşca făceau mobili-zarea locuitorilor în alte sectoare, tot pentru a merge la Alba -Iulia pentru a se înscrie în armată.

Nobilimea încearcă să împrăştie mulţimea adunată pe 1 noiembrie în satul Curechi, dar această intervenţie nu a reuşit decât să îi aţâţe pe iobagi, care s-au îndreptat spre conacul boieresc din Crişcior, cucerindu-l repede. Numărul iobagilor creştea mereu şi cu toţii erau hotărâţi să îşi facă singuri dreptate. Crişan a fost de părere să atace în mai multe direcţii. El a plecat spre Brad cu jumătate din efectiv şi jumătatea cealaltă a trimis-o spre Abrud şi de acolo spre Zlat- na. Ţăranii atacau fulgerător conacele şi îi pedepseau pe cei prinşi.

Horea, primind veşti de la Crişan s-a lăsat pe Arieş în jos până la Secătura (acum Vadu Moţilor), a luat-o la dreapta spre Vidra şi a mers cu o parte din ceata sa în comuna Blăgeni unde era aşteptat de Cloşca. Răsculaţii se adunau în număr tot mai mare, venind din toate părţile. În ziua de 4 noiembrie 1784 a sosit aici şi Crişan cu o ceată mare, înarmată ca o formaţie de luptă, cu puşti, lănci şi săbii capturate de la duşmani. Preotul a rostit un jurământ şi ţăranii l-au repetat cu o hotărâre care cu-tremura. Apoi s-au retras, pâlcuri-pâlcuri, prin satele vecine, să se organizeze şi să se reîntâlnească a doua zi la împreunarea celor două Arieşuri.

Horea, Cloşca şi Crişan s-au sfătuit toată noaptea şi au pus la cale un plan de luptă bine gândit. În câteva zile au fost cucerite localităţile: Cîmpeni, Abrud, Roşia Montană, satele de pe direcţia Zlatnei şi localităţile de pe Criş. Focul s-a întins în toată Tara Moţilor. Din Zarand răscoala s-a întins în comitatul Hunedoara, s-a atacat o parte din comitatul Alba, iar la 6 noiembrie s-a atins comitatul Sibiului. O parte din ceata lui Cloşca a trecut în comitatul Cluju-lui. Horea spera să primească ajutoare şi de dincolo de Carpaţi.

Nobilii disperaţi au cerut intervenţia armatei şi au început arestarea ţăranilor români şi condamnarea lor la moarte. Cu toate acestea răscoala s-a întins şi pe direcţia Huedin. Nobilii îşi părăseau conacele, îşi ascundeau bunurile şi fugeau din calea răsculaţilor. Între timp forţele mili-

tare ocupă poziţii importante pregătindu- se pentru ciocnirea cu ţăranii. În lungul munţilor şi pe direcţia Oradea-Turda se desfăşurau intense mişcări de trupe ceea ce însemna că împăratul nu îşi respecta înţelegerea făcută cu Horea. Cu toate acestea elanul revoluţionar al ţăranilor nu a putut fi micşorat, ci creştea necontenit şi răzvrătirea lor îmbrăca forme diferite: serviciile iobăgeşti nu se mai executau şi nici contribuţiile regeşti nu se mai îndeplineau.

Guvernul Transilvaniei înţelegând situaţia, nu avea curajul să aplice pedepse ci a încercat să liniştească populaţia răspândind pretutindeni zvonuri de pace. Oficialitatea nu a întrebuinţat forţa, dar s-a folosit de viclenie, mijloc de care se temea Horea. Cloşca şi pe urmă Crişan au căzut în capcana aceasta, încheind armistiţii cu reprezentaţii armatei şi lăsându-i pe ţărani sa plece pe la casele lor. În urma acestor succese, guvernul de la Sibiu a trimis la Horea pe avocatul Alexandru Chendi cu speranţa că acesta îl va lămuri pe Horea să urmeze exemplul celor doi tovarăşi de luptă şi să încheie armistiţiul. Chendi a fost nevoit să se întoarcă la cei care l-au trimis fără rezultatul aşteptat. Armistiţiile încheiate au slăbit avântul de luptă al răsculaţilor, au coborât nivelul revoluţionar din Transilvania şi au fost pierdute multe poziţii cucerite, ceea ce a dat timp forţelor armate să se regrupeze.

Horea nu a încetat nici un moment să îşi reorganizeze forţele de luptă. A organizat o ceată puternică la nord de Albac, pe care vroia să o manevreze acolo unde va fi nevoie după reînceperea luptelor. Nobilii şi autorităţile administrative începuseră să aresteze ţăranii, să-i chinuiască şi chiar să-i omoare. Se încerca ruperea solidarităţii dintre ţărani şi conducătorii răscoalei. Un ofiţer împărătesc a fixat o întâlnirea cu capii răscoalei la Cîmpeni. Horea, Cloşca şi Crişan au venit însoţiţi de o ceată de ţărani dar neajungându-se la nici o înţelegere mulţimea s-a retras spre munţi pentru a primi noi puteri din forţa locurilor. Fierarii din Lupşa, Geoagiu, După Piatră, Alba şi din multe alte sate lucrau arme pentru răsculaţi.

În ziua de 21 noiembrie 1784 s-a hotărât să se recucerească poziţiile de dinaintea armistiţiilor şi să se respecte planul de luptă făcut la începutul răscoalei. Comandanţii de cete s-au împărţit astfel: toţi luptătorii din centrul Ofenbaia (Baia de Arieş) să fie conduşi de Cloşca, ceata de pe linia Mogoş, Ponor, Râmeţ, să fie condusă de Ion Horea (fiul lui Horea), sectorul de la Cîmpeni în sus să fie comandat de Horea, iar Gheorghe Crişan a pleca din Brad spre Crişcior, ca de acolo să treacă peste Buceş şi să cucerească Abrudul. Revoluţionarii au avut câteva victorii asupra trupelor imperiale, ceea ce a umplut de bucurie sufletele ţăranilor. Horea era tot mai îngrijorat de situaţie, pentru că forţele inamicului creşteau, iar forţele ţăranilor se micşorau din cauza satelor ocupate de atacatori. Vestea răscoalei sosise la Viena în 12 noi-embrie, când împăratul se găsea în conflict cu Olanda şi era pregătit pentru un nou război, care putea să ia proporţii europene. Evenimentele din Transilvania cădeau într- un moment inoportun şi împăratul a ordonat reprimarea răscoalei cu forţa armată. Armata intră în acţiune pe 12 noiembrie şi ia cu sine preoţi instruiţi de episcopi, ca să încerce pacificarea cetelor ţărăneşti întâlnite în cale, mai întâi cu sfatul, iar, dacă nu reuşesc, cu acţiunile armate.

Gândurile mari de atac general ale ţăranilor trebuiră să se reducă repede la apărare. Situaţia era gravă, dar ţăranii au primit şi lupta cu armata, deşi şansele erau puţine. În faţa forţei incomparabil superioare, secondată de acţiunea de pacificare a epis-copului, cetele ţărăneşti se dizolvă rând pe rând, ţăranii descurajaţi se retrag pe la casele lor sau se ascund în munţi. Mulţi dintre ei muriseră în luptă, unii fuseseră prinşi şi alţii răniţi. Nu mai rămăsese decât oastea lui Horea de la Cîmpeni, care stân-jenea operaţiile militare din această zonă. La 11 decembrie armata intră în Cîmpeni şi Horea este urmărit îndeaproape. La 14 decembrie Horea îşi lasă oamenii să se împrăştie, iar el se retrage la Fericet, satul său din munţi, împreună cu Cloşca. Pe capul lui Horea se puseseră 300 de galbeni. Armata pornită în urma lor a pus stăpânire şi pe satele situate la nord de Cîmpeni, ul-timele care au depus armele.

Horea şi Cloşca şi-au petrecut sărbătoarea Naşterii Domnului în ascunzătoarea lor din pădurea Scorojet (sat Fericet). Vânzătorii lor au aşteptat dimineaţa zilei de 27 decembrie pentru a-i lega şi a-i preda armatei imperiale. Purtaţi în lanţuri, capii răscoalei au sosit la Alba -Iulia în ziua de 2 ianuarie şi au fost închişi în celulele de la poarta Cetăţii.

Crişan, urmărit şi el, mai scapă o lună, dar la 30 ianuarie a fost prins şi închis tot la Alba -Iulia. Procesul căpitanilor a fost doar o formalitate, sentinţa lor fiind hotărâtă di-nainte, dar pronunţată abia la 26 februarie 1785.

Conştient de supliciul care îl aşteaptă, Crişan s-a spânzurat în închisoare cu curelele de la opinci. Dar nici aşa nu a scăpat de sentinţă pentru că trupul său a fost târât la locul osândei, i s-a tăiat capul, trupul i-a fost împărţit în 4 bucăţi şi expus în 4 locuri. La execuţia lui Horea şi Cloşca au asistat mii de ţărani aduşi aici cu forţa ca să vadă moartea si tăierea în bucăţi a căpitanilor lor. Primul a fost executat Cloşca, iar Horea a trebuit să asiste la cum-plitul supliciu al tovarăşului său, supliciu care a ţinut un ceas. Cloşca a primit 20 de lovituri de roată la intervale rare şi de abia după un ceas i s-a aplicat lovitura mortală. Execuţia lui Horea a durat mai puţin, pri-mind lovitura de graţie mai repede.

După răscoală, locuitorii Albacu- lui au trăit o dramă cumplită văzând soarta falnicului stejar smuls din pădurea Scorojet şi cruntul supliciu aplicat capilor răscoalei. Imediat după răscoală porneşte spre Viena, Petru Nicola din Albac, în fruntea unei noi delegaţii ţărăneşti cu alte plângeri. Spiritul revoluţionar al moţilor nu scăzuse în inten-sitate. După răscoală asupra moţilor s-au abătut multe necazuri, ţăranii ajunseseră muritori de foame.

La 14 aprilie 1814, Viena dă dispoziţii pentru ajutorarea înfometaţilor din Transilvania. Primarul din Cîmpeni grăia:”ajutorul se dă cu atâta zgârcenie, încât dacă autorităţile nu vor lua măsuri de îndreptare grabnică, oamenii vor muri de foame”. Cu toate acestea ajutorul a continuat să întârzie. Dorul de luptă se aprinde iar în inimile moţilor, ştiind că numai aşa le poate veni izbăvirea.

La începutul lunii aprilie 1848, moţii de pe Râul Mare află că în Europa începe Revoluţia. La 7 aprilie 1848 sosesc la Al- bac preotul Balint din Roşia Montană şi Avram Iancu din Vidra de Sus, vorbindu-le moţilor despre revoluţie. Întrebat cum va fi în revoluţie, Avram Iancu le-a răspuns: „am lancea moştenită de la Horea, precum şi porunca să o mânuiesc”

La început albăcenii nu aveau mare în-credere în Iancu, dar această neîncredere se transformă în mare entuziasm, odată cu organizarea adunării de la Blaj, din 3-15 mai, când Iancu a poposit la Albac şi le-a vorbit albăcenilor despre revoluţie, cerându-le să se înarmeze. Ceea ce a rămas în inimile albăcenilor au fost vorbele lui Avram Iancu:”vrem să ne unim cu ţara, că nu va trece mult şi toţi românii se vor uni grămadă ca puii sub aceeaşi cloşcă”

Nu după mult timp, moţii trebuie să lupte cu arma în mână. Iancu a fost solicitat să plece la Săcuieni unde a sosit cu o trupă mare de moţi, pentru a împiedica intrarea trupelor maghiare spre Cluj. Albăcenii şi bistriţeenii se instalează la Rogojel, cel mai important centru strategic. În ajunul bătăliei, albăcenii conduşi de veteranul Matei Filip, distrug o ceată de honvezi (unguri) care rechiziţionau alimente şi vite de la ţărani. Cu toate acestea moţii pierd bătălia datorită nepotrivirii de păreri dintre Iancu şi căpitanul Ivanovici, pus de austrieci ca tehnician al lui Avram Iancu. Trupele maghiare pătrund tot mai mult în Transilvania, dar Iancu ocupă poziţii puternice în Apuseni, barând şi făcând obstacole pe drumul de la Beliş la Albac.

Primul atac inamic a fost pe direcţia Huedin- Albac,dar găsind obstacole şi baraje, inamicul îşi schimbă direcţia atacând din-spre Mărişel. La 3 ianuarie 1849 inamicul pătrunde în comuna Râul Calatei cu 1000 de gardişti, sub comanda lui Galey, având şi un tun. Moţii, printre care se găseau şi mulţi albăceni, îi aşteaptă într-o poziţie potrivită şi opresc înaintarea lor timp de 4 ore. La 1 februarie se dă prima luptă la Mărişel. Gardiştii înaintează până în apropierea comunei, în două coloane de câte 600 de oameni. Ceata moţilor era mai mică, dar câştigă lupta.

După oprirea inamicului, albăcenii au constituit rezerva forţelor pe care Avram Iancu le ţinea la Cîmpeni de unde se trimi-teau luptători pe fronturile dinspre Turda, Zlatna şi valea Crişurilor. Revenind la luptele de la Huedin, menţionăm faptul că după primele înfrângeri guvernul maghiar reîmprospătează armata sub comanda unui patriot de seamă, Paul Vaşvari, liberal revoluţionar maghiar. Companiile lui intră în luptă la 5 mai 1849 atacând satele Lăpuşteşti, Giucata de Jos şi Giucata de Sus, dar sunt înfrânţi. La 20 mai atacă din nou Giucata de Sus dar fără rezultat. Expediţia asupra Mărişelului începe la 2 iu-lie pe patru direcţii până la Someşul Cald. Tribunul Nicolae Corcheş care a organizat în mai multe rânduri luptele de la Mărişel a fost prezent şi de această dată. Moţii, în număr de 400-500, comandaţi de centurionul Indrei Roşu din Mărişel, iar alţii de căpitanul Gavrilă Neagu din Albac, au reuşit să înfrângă trupele maghiare, iar Vaşvari este împuşcat la Fântânele de către Todea Gheorghe din Albac, aşa după cum este însemnat cu litere chirilice pe Octoicul Bisericii din Albac.

Albăcenii îl îndrăgiseră pe Avram Iancu şi îi înţeleg decepţiile şi participă cu durere la sfârşitul vieţii lui. Înmormântarea lui Avram Iancu a avut loc în ziua de 13 septembrie 1872. După revoluţie, viaţa moţilor nu s-a schimbat prea mult. Începând Primul Război Mondial, moţii sunt trimişi pe cele mai grele fronturi. După terminarea războiului, cei care au scăpat cu viaţă au intrat în formaţiunile militare române din Cluj şi mai târziu au primit permisie să îşi vadă familiile. În timpul războiului au murit 28 de albăceni şi alţii 18 au fost daţi dispăruţi.

În ziua de 12 noiembrie 1918, în casa lui Avram Iancu din Vidra de Sus s-a făcut constituirea Consiliului Naţional al Gărzii Naţionale din sectorul Vidra şi Arieşul Mare, unde au participat peste 2000 de moţi. Din Albac au fost prezenţi aproape toţi bărbaţii majori, în frunte cu Todea Ion Roşu şi Nicola Nicolae care luptase în tabăra lui Avram Iancu şi care a murit în 1923, la vârsta de 104 ani. La această adunare s-au cântat:”Deşteaptă-te române , Hora Unirii , Pe al nostru steag , Marşul lui Iancu , etc”.

Cu ocazia Marii Adunării Naţionale de la Alba Iulia, albăcenii şi-au trimis o delegaţie în numele celor 3000 de locuitori rămaşi acasă, cerând delegaţiei să facă cunoscut că toţi cei de acasă vor striga la 1 Decemb-rie: Să trăiască unirea tuturor românilor”.

Între cele două războaie mondiale, comuna Albac a rămas aproape neschimbată. Sărăcia îşi arata faţa în fiecare curte şi moţii munceau din greu pentru o bucată de mălai. Doar 3-4 familii reuşiseră să se ridice puţin deasupra celorlalţi, deschizându-şi o prăvălie sau o cârciumă, pe care le aproviz-ionau cu marfă adusă cu căruţa din Turda. (98 km)

Curajul şi patriotismul moţilor au fost dovedite încă o dată în cel de al Doilea Război Mondial, unde albăcenii au luptat pe cele mai grele fronturi şi s-au întors din război cu medalii pe piept. O mare parte dintre cei plecaţi nu s-au mai întors niciodată. În memoria acestora, în Albac s-a ridicat o troiţă pe care se află înscrise numele lor şi la care albăcenii se adună în fiecare an, de Ziua Eroilor, pentru a depune coroane de flori şi pentru a vărsa o lacrimă de recunoştinţă.

Tăvălugul comunismului şi al naţionalizării a trecut şi peste comuna Albac producând răni greu de vindecat. Câteva familii au fost deportate în Bărăgan şi agoniseala lor de o viaţă a fost risipită. Întorşi după câţiva ani, cu sănătatea ciobită şi cu sufletele sfărâmate, ei şi-au continuat viaţa, încer-când să refacă ceea ce fuseseră cândva gospodăriile lor.

Istoria şi-a continuat cursul şi pentru comuna Albac ca şi pentru întreaga lume.