CARACTERUL, PORTUL SI LIMBA

Comuna Albac este aşezată chiar în inima Ţării Moţilor şi de aceea locuitorii ei se bucură pe deplin de toate trăsăturile de caracter date moţilor de către anumiţi is-torici şi scriitori. Albăcenii sunt de statură potrivită, cu trupul vârtos şi îndesat, cu faţa mai mult prelungă decât ovală şi cu trăsături frumoase. Majoritatea locuitorilor au ochii căprui, părul castaniu, mustaţa mai mult bălaie şi mai rar brună ori negricioasă. Au un caracter dârz, moştenit din generaţie în generaţie. Femeile sunt în majoritate de statură mijlocie, subţirele, cu înfăţişare plăcută, predominând tipul şaten şi mai rar brunet sau blond. Au ochi frumoşi, căprui sau albaştri, faţa puţin prelungită, păr castaniu sau negru lăsat pe spate sau împletit în cozi. Sunt dârze şi hotărâte, harnice şi răbdătoare la greutăţi, de multe ori fiind nevoite să ia conducerea gospodăriei pentru că bărbaţii lor pleacă la pădure sau prin ţară cu lemne. Locuitorii comunei Albac au moştenit caracterul dacilor şi al romanilor, dar în timp s-au călit mai mult în lupta cu tot felul de greutăţi, pentru câştigarea existenţei şi pentru apărarea fiinţei lor de-a lungul veacurilor.

P.Suciu în lucrarea „Ţara Moţilor” spune că:”motii sunt oameni deschişi, sinceri, vorbăreţi şi ascuţiţi la judecată”. Este greu până ce le câştigi încrederea că după aceea îşi deschid sufletul şi sunt gata să ajute pe oricine la nevoie. Când îşi pun în gând să facă ceva, nu renunţă până ce îşi ating scopul. O altă trăsătură de caracter pe care o găsim şi la moţii din Albac este mândria. Această trăsătură

dacică este cât se poate de pronunţată la locuitorii Albacului, iar umilinţa le este cu desăvârşire străină, aşa cum au învăţat de la înaintaşii lor: Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Inacu. Când se găsesc între ai lor, albăcenii au o fire deschisă, vioaie şi glumeaţă. Sunt aprigi în iubire, în joc şi în cântec. În timpurile mai vechi, în nopţile senine de vară, când se deplasau la munte pe poteci înguste, se auzeau cântece şi doine vechi, pline de nostalgie sau iubire, iar în unele nopţi se auzeau din toate crângurile sunetele duioase ale tulnicelor.

Se remarcă şi la noi, ca de altfel la toţi moţii din jur, înrădăcinat sentimentul de libertate, chiar cu riscul de a duce o viaţă mai grea.

Portul locuitorilor din Albac, în vremuri mai vechi, se asemăna cu portul dacilor, nefiind cu nimic influenţat de portul străinilor. Bărbaţii purtau pălării cu margini mici- vara şi cuşme din blană de miel iarna. Aveau cămăşi din pânză albă, cu cusături simple, cu nasturi şi fără guler lat. Peste cămaşă îmbrăcau o ţundră din postav de lână ţesut în casă, cu mâneci sau fără mâneci. Pantalonii albi din postav aveau pe cusătură o tivitură neagră şi erau îmbrăcaţi doar în zile de sărbătoare. În restul zilelor, bărbaţii purtau pantaloni din postav negru sau gri. În picioare purtau opinci din piei de animale tăbăcite şi mai târziu din cauciuc. Cei mai înstăriţi purtau cizme în zile de sărbătoare.

Portul femeilor era foarte simplu. Îşi înve-leau capul cu o năframă confecţionată din lână subţire sau din in. Fetele umblau cu capul descoperit şi cu cozile pe spate, chiar şi în timpul iernii. Cămăşile erau îm-podobite la gât şi la mâneci cu cusături simple de arnici negru şi cu dantele în-guste lucrate cu croşeta. Poalele albe din pânză de in erau şi ele cu cusături simple şi cu dantele înguste pe la poale. Femeile nu prea aveau mult timp de lucru

cu acul şi de aceea costumele lor nu erau foarte împodobite. În faţă şi în spate purtau câte o zadie, ţesută din lână neagră şi uşor împodobită cu cusături. Peste cămaşă purtau un cojocel scurt sau o vestă scurtă din postav negru. În picioare erau încălţate cu opinci, iar mai târziu au apărut ghetele cu tureac înalt.

Începând cu secolul al-XX-lea în portul moţilor se produc mari schimbări. Încep şi ei să cumpere articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte gata confecţionate, după moda de la oraş. Totuşi în zile de mari sărbători religioase, oamenii îmbracă cu plăcere vechile costume populare. Referindu-ne puţin şi la graiul albăcenilor, trebuie să menţionăm că toţi locuitorii acestei comune sunt vorbitori de limba română. Pe lângă faptul că în graiul local se întâlnesc multe regionalisme şi arhaisme, se mai simte în vorbire şi influenţa îndelungatei stăpâniri maghiare şi apoi habsburgice. O parte dintre cuvintele pe care le vom da au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, dar o mare parte dintre ele se mai întâlnesc încă în vorbirea localnicilor: bumb (nasture); broazbă (sfeclă albă); bolund (nebun); blid (farfurie); buşdulă (clădire foarte veche); caput (haină); cioareci (pantaloni); curechi (varză); ciopături (oase de porc afumate); cipcă (dantelă); cosomor (vreme rea); chefe (perie); corobeţe (poame uscate); clempuş (ţaruş); coţobâră (veveriţă); diuză (ciot noduros); diufă (chibrit); fedeu (capac); fizău (şiret); fiştac (lucru de nimic); fotoghin (petrol); a foşcoti (a foşni); fleandură (zdreanţă); finjie (cană); gozariţă (făraş); a se guri (a urca); galiscău (galus, vopsea); harampaie (cleşte); hudă (gaură); hont (roabă); hoară (păsări de curte); a jintui (a învârti); lavor (lighean); laboş (cratiţă); laibăr (vestă); lampaş(felinar); lepedeu (cearşaf); a li- zui (a murdări); lopitău (scândură pentru tăiţei); moare (zeamă de pe varză murată); navâscă (nevăstuică);a se ogoi (a se opri); obrinteală (infecţie); picioci (cartofi); po- rodici (gogonele); sfetăr (pulovăr); şorof (şurub); ştrinfi (ciorapi); tindeu (prosop); a urla (a coborî); vintriş (de-a curmezişul), etc

Vom încerca să dăm aici şi câteva date în legătură cu alimentaţia locuitorilor comunei Albac în secolele trecute. Alimentul de bază pentru orice perioadă a anului era laptele şi produsele din lapte. Pâinea era

făcută din făină de secară amestecată cu porumb, o pâine crăpată şi tare ca piatra. Dintre mâncărurile des întâlnite amintim:

– cirul – care se prepara din făină de secară fiartă în apă şi turnată peste pâine de mălai;

– butic – o mâncare preparată din apă clocotită turnată peste pâinea mărunţită în farfurie, unde se punea şi o cantitate mică de brânză de putină;

– chisăliţă – preparată din zeamă de mere fierte bine şi turnată peste pâinea din far-furie;

– zeamă de lobode – preparată din lobode fierte şi drese cu un rântaş şi lapte acru;

– zeamă de cordii – preparată la fel ca şi lo-bodele, dar din frunze verzi de varză;

– picioci bălmujiţi – cartofi fierţi, sfărămaţi şi amestecaţi cu lapte acru;

– picioci cu moare – cartofi întregi fierţi şi consumaţi cu zeamă acră de pe varză.

Legume nu se prea consumau fiindcă se făceau foarte puţine în această zonă, iar în unele locuri nu se făceau deloc din cauza climei. Carnea se consuma în cantităţi mici, mai mult la sărbătorile mari, când se tăia o găină sau un miel. Cine putea tăia un porc de Crăciun, punea totul în fum şi mâncau din el un an întreg. Să nu uităm că posteau toate posturile precum şi miercurea şi vi-nerea, deci jumătate din an se mânca mân-care de post.

În ultima jumătate a secolului al- XX- lea, alimentaţia locuitorilor din Albac s-a schimbat radical. A crescut numărul animalelor pentru carne şi lapte, s-a îmbunătăţit aprovizionarea populaţiei cu tot felul de alimente şi preparate şi au crescut posibilităţile de cumpărare a acestor bunuri pentru fiecare cetăţean. Noile meniuri aduse de fiii satului plecaţi la oraş şi chiar în alte ţări, au nivelat drumul de la ţară la oraş şi au ridicat standardul de viaţă al populaţiei.