POPULAŢIA

Originea moţilor, sau a ţopilor cum sunt denumiţi în documentele istorice, depăşeşte hotarele comunei Albac, deoarece acest cuvânt cuprinde pe toţi lo-cuitorii din bazinul văii Arieşului. Numele de ţopi (oameni cu plete) este atribuit lui Constantin Porfirogenitul în descrierea Ardealului, din secolul al- XI- lea, pentru locuitorii acestui ţinut. Când peste ţara noastră au trecut popoarele migratoare, au găsit locuitorii de pe aceste meleaguri feriţi de orice pericol, aşezaţi în secularele lor adăposturi. Moţii au profitat de terenurile lor mici, neîmpădurite, unde şi-au clădit case, iar când aveau nevoie defrişau pădurea şi ridicau noi aşezări. Ca traseu de circulaţie, albăcenii ca şi ceilalţi moţi din jur, îşi amenajau singuri potecile şi drumurile.

Istoricul populaţiei şi originea ei sunt strâns legate de a celorlalte localităţi din jur, care la rândul lor sunt legate de istoria regiunii aurifere, istorie pierdută în negura vremilor. Considerăm că pe teritoriul comunei a existat o populaţie originară şi aşezări omeneşti, oamenii fiind atraşi de bogăţiile acestor meleaguri şi de condiţiile medio-geografice oferite. Este adevărat că pe raza comunei Albac nu s-au descoperit până în prezent urme de materiale care să ateste existenţa omului primitiv, dar putem presupune acest lucru datorită pădurilor existente, foarte bogate în vânat şi a apelor bogate în peşte. Avem unele dovezi care atestă existenţa continuităţii moţilor din Albac.

La o distanţă de circa 12 km spre oraşul Cîmpeni, au fost găsite urme de „ursus spalaeus” în peşterile Lucia Mare şi Lucia Mică . În comuna Sohodol s-a găsit un topor de piatră, care este în prezent la muzeul din Budapesta. O dovadă grăitoare a continuităţii moţilor din comuna Albac o constituie urmele unor mine foarte vechi din pădurea Harju şi de pe culmea Runcului, unde au fost găsite urme de şanţuri, probabil pentru extracţia auriferă.

În timpurile străvechi, teritoriul comunei Albac era acoperit de pădurile seculare, ivindu-se pe alocuri mici pajişti pentru păşunea animalelor. Poate urgia timpurilor a făcut ca în aceste luminişuri să se aşeze de timpuriu moţii, găsind aici locuri prielnice.

Din anul 1733 este consemnat în docu-mente Râul Mare ca localitate a teritoriului din bazinul superior al Arieşului Mare. Această localitate cuprindea satele: Al- bac, Secătura, Scărişoara, Gârda şi Horea. În documentele oficiale, comuna Albac cu satele care-i aparţineau apare după cum urmează:

– din anul 1733 până în 1805, Râul Mare;

– din anul 1805 până în 1808, Gura Albacului;

– din anul 1808 până în 1854, Albac (Albake)

– dina anul 1854 până în 1913, Fe hervolgy;

– din anul 1913 până în anul 1918, Gura Râului, după care îşi ia adevăratul nume, Albac.

Date privind locutorii comunei Albac avem doar din a doua jumătatea a secolului al- XIX- lea prin faptul că toate statisticile anterioare se referă la comuna Râul Mare, unde intrau şi localităţile din jur. Statul maghiar a constituit o comisie, începând cu anul 1760 care să informeze curtea de la Viena asupra numărului precis de români, dar datele statistice sunt relative, deoarece locuitorii nu îşi declarau bunurile pe care le aveau, se sustrăgeau de la numărătoare şi se ascundeau de ochii stăpânilor prin crânguri îndepărtate. Din primul recensământ al Ungariei reiese că între anii 1784 – 1787 erau :

– 1689 de case;

– 1718 familii;

– 8308 persoane, dintre care 294 iobagi, 1536 jeleri, 388 alte persoane.

Din întreaga populaţie erau:

– 1449 băieţi, între 1-12 ani;

– 322 băieţi între 13- 17 ani;

– 4022 femei;

– 1786 bărbaţi căsătoriţi;

– 2500 bărbaţi necăsătoriţi.

Primele date de când a devenit comună de sine stătătoare, le avem din anul 1857, de unde reiese că Albacul avea:

– 759 case de locuit;

– 3961 persoane;

– 41 de locuitori/km 2

Populaţia comunei creşte în continuare, ajungând ca în:

– anul 1900 să fie 5807 locuitori;

– anul 1910 să fie 6519 locuitori.

În urma despărţirii comunei Arada (Horea) de comuna Albac, cu ocazia recensământului din anul 1930, populaţia comunei se ridica la 3099 persoane din care 1597 bărbaţi şi 1502 femei.

În Albac, ca şi în celelalte comune apropiate, natalitatea era destul de ridicată. Fenomenul emigrării a început după răscoala lui Horea, când au fost strămutaţi cu forţa în Banat 122 de per-soane, în frunte cu Ioan Horea, fiul fostului conducător al răscoalei. Mulţi dintre locuitorii Albacului şi-au schimbat domi-ciliul după reforma agrară din 1921, care s-a aplicat în 1924, plecând spre Carei sau spre judeţul Timiş. Cei mai mulţi au plecat după reforma agrară din 1945, în părţile Banatului şi ale Bistriţei Năsăud, unde moţii au format cartiere întregi în comunele: Albeşti, Lechinţa şi municipiul Bistriţa. Alţii au fost împroprietăriţi în localităţile: Sîngeorz, Semereuş şi Dipşa.

În anii comunismului, un mare număr de tineri şi chiar vârstnici pleacă din lo-calitate, aşezându-se în special în centre muncitoreşti: Timişoara, Alba- Iulia, Sibiu, Braşov, Arad, Moldova Nouă. Mişcarea populaţiei, până când localitatea Albac a devenit o unitate administrativ teritorială de sine stătătoare, este legată de Râul Mare şi poate fi studiată numai împreună cu localităţile din jur. Din registrele dis-pensarului şi din registrele stării civile ale primăriei am cules doar câteva date privind natalitatea şi mişcarea populaţiei în comuna Albac.

Recensământul din anul 1966 ne dă următoarea situaţie a populaţie Albacu- lui:

Dacă populaţia Albacului era de 3489 de locuitori în anul 1966, în anul 1967 creşte la 3530 locuitori, în anul 1968 scade şa 3525 locuitori, crescând apoi la 3562 locuitori în 1969, iar în 1973 scăzând din nou la 3509 locuitori. Situaţia numerică a născuţilor pe perioada 1975-2005 este o dovadă a faptului că natalitatea a scăzut mult, chiar şi în perioada în care avorturile erau interzise prin lege.

În anul:

– 1975 sunt înregistrate 78 de naşteri;

– 1980 – 42 de naşteri;

– 1985 – 29 de naşteri;

– 1990 – 29 de naşteri;

– 1995 – 28 de naşteri;

– 2000 – 20 de naşteri;

– 2005 – 18 de naşteri.

Din aceste situaţii statistice se observă o scădere a natalităţii, ajungându-se în medie la un număr de 2 copii pe familie. Se poate observa şi creşterea nivelului de trai al moţilor prin numărul de case construite şi numărul camerelor de locuit. Dacă în urmă cu 40 de ani locuiau 10-15 persoane în una – două camere, în anul 2008 găsim cinci-şase persoane în 3-4 camere.

Marea masă a locuitorilor Albacului sunt români şi toţi locuitorii comunei îmbrăţişează religia ortodoxă. Putem afirma deci, că Albacul este o comună care şi-a păstrat în timp componenţa populaţiei şi credinţa străbună.